Poate că nu ești pierdută

Ne prezentăm în lume ca niște oameni compleți.
Avem un nume. O profesie. Un stil. O voce. O casă. O relație sau o familie. Avem principii, opinii, preferințe și ceea ce numim „trăsături de caracter".
Spunem despre noi: „Eu sunt așa."
Sunt timidă. Sunt ambițioasă. Sunt foarte responsabilă. Sunt fricoasă. Sunt o persoană dificilă. Sunt liniștită. Sunt extrovertită. Nu am curaj. Nu-mi place să vorbesc. Nu sunt făcută pentru asta.
Dar cât din ceea ce numim „eu" este, de fapt, al nostru? Și cât este ceea ce am învățat să fim?
Citat scos în evidență: > Cât din ceea ce numim „eu" este, de fapt, al nostru?
Te-ai născut fără să știi cine ești.
Nu știai că trebuie să fii cuminte. Nu știai că trebuie să fii puternică. Nu știai că trebuie să-ți fie rușine. Nu știai că anumite corpuri sunt frumoase și altele nu. Nu știai cum „trebuie" să vorbești. Nu știai ce meserie este potrivită pentru tine. Nu știai că banii se câștigă greu. Nu știai că iubirea trebuie meritată. Nu știai că o femeie trebuie să fie într-un anumit fel.
Erai acolo. Curată. Curioasă. Vie.
Și apoi a început lumea să-ți spună cine ești.
Familia. Școala. Profesorii. Religia. Cultura. Prietenii. Societatea. Televizorul. Partenerii. Și, mai târziu, internetul.
„Ești bună la asta." „Tu nu ești genul acela de persoană." „Fii atentă." „Să nu faci asta." „O fată nu se comportă așa." „Băieții sunt mai curajoși." „Trebuie să ai o carieră." „Trebuie să te căsătorești." „Trebuie să ai copii." „Trebuie să fii frumoasă." „Trebuie să muncești din greu dacă vrei bani."
Și tu ai crezut.
Pentru că erai copil. Nu aveai încă instrumentele cu care să întrebi: „Dar este adevărat pentru mine?"
Există observații și experimente asupra copiilor mici care au arătat ceva fascinant despre frică și repulsie: unele reacții pe care le considerăm astăzi „naturale" pot fi puternic modelate prin ceea ce copilul vede, aude și învață de la adulții din jur.
Un copil poate privi un animal fără să-l considere periculos. Apoi cineva țipă. Cineva îi spune: „Nu te apropia!" Cineva îi arată frica.
Și, încet, copilul învață ce înseamnă să se teamă.
Poate că nu s-a născut cu acea poveste. A învățat-o.
Și asta mă face să mă întreb: Câte dintre fricile mele au fost ale mele de la început?
Și atunci apare întrebarea care poate schimba tot:
Cine ai fi dacă ai începe să pui sub semnul întrebării tot ceea ce crezi că ești?
Nu ca să distrugi tot. Nu ca să renunți la job mâine. Nu ca să divorțezi. Nu ca să pleci în lume. Nu ca să arunci toate regulile pe fereastră.
Ci doar ca să începi să întrebi.
De ce mă îmbrac așa? Îmi place mie sau am învățat că așa trebuie să arate o femeie?
De ce vorbesc așa? Vocea asta este a mea?
De ce mi-e rușine? Cine m-a învățat să-mi fie rușine?
De ce mi-e frică? Este pericol real sau o poveste veche?
De ce muncesc atât? Chiar vreau ceea ce încerc să obțin?
De ce vreau să fiu într-o relație? Pentru că iubesc sau pentru că mi-e frică să fiu singură?
Vreau copii? Sau vreau să fiu acceptată?
Ce vreau eu? Nu ce trebuie. Nu ce se așteaptă. Nu ce dă bine.
Ce vreau eu?
Poate că nu ești pierdută.
Poate doar te-ai îndepărtat atât de mult de tine încât nu te mai recunoști în propria viață.
Și poate că „trezirea" nu este un moment spectaculos. Poate începe cu o întrebare. Una singură.
„Dacă nu mi-ar mai spune nimeni cine trebuie să fiu, cine aș fi?"
Apoi încă una. Și încă una.
Până când, sub toate aceste straturi de „așa sunt eu", începi să întâlnești ceva ce nu ai mai ascultat de foarte mult timp.
Pe tine.
Nu versiunea ta perfectă. Nu versiunea vindecată. Nu versiunea care știe tot.
Ci femeia care era acolo înainte să înceapă lumea să-i spună cine este.
Și acum întrebarea este simplă.
Vrei să te trezești? Sau vei lăsa viața să treacă și vei aștepta să mai vină cineva să-ți pună încă o mască?
