Jurnal
3 septembrie 2026corp2 minute de citit

Douăzeci de ani de sport nu înseamnă ce credeți

Douăzeci de ani de sport nu înseamnă ce credeți

Am făcut sport aproximativ douăzeci de ani.

Când spun asta, oamenii presupun de obicei că e vorba de estetică. De o formă fizică ținută cu greu, de disciplină ca sacrificiu, de renunțări.

Nu a fost așa. Sau, mai exact, dacă ar fi fost doar așa, n-aș fi rezistat douăzeci de ani. Nimeni nu rezistă atât din vanitate.

Sportul m-a învățat trei lucruri pe care nu le găseam altundeva

Că se poate construi ceva lent. Trăim într-o lume care promite rezultate în treizeci de zile. Corpul nu e de acord. Corpul răspunde la ani. Iar când vezi cu ochii tăi că ceva făcut constant, fără spectacol, dă rezultate după trei ani, înveți ceva ce se aplică la tot restul vieții.

Că disciplina nu e voință. Voința se termină. Disciplina e o structură pe care o construiești ca să nu depinzi de voință. Cine se antrenează douăzeci de ani nu are mai multă voință decât tine. Are un sistem în care hotărârea nu se ia zilnic.

Că relația cu corpul se construiește în mișcare, nu în oglindă. Ajungi să știi ce simți când e obosit, când e doar leneș, când ceva nu e în regulă. E o formă de intimitate cu tine pe care n-o poți obține uitându-te la tine.

Am ajuns într-o formă foarte bună și am păstrat-o mulți ani. Am și studiat nutriția în perioada aceea, tocmai ca să înțeleg ce se întâmplă înăuntru, nu doar ce se vede pe dinafară.

Și apoi corpul acela s-a schimbat, după o operație pe creier pe care nu am ales-o.

Aici e partea pentru care scriu articolul.

Dacă douăzeci de ani de sport ar fi însemnat doar forma fizică, aș fi pierdut totul. Forma se pierde repede. Câteva luni sunt de ajuns.

Nu mai aveam corpul, dar aveam metoda.

Structura a rămas. Știam cum se construiește ceva lent. Știam că nu se hotărăște zilnic. Știam să deosebesc oboseala de altceva.

Recuperarea a fost, în multe zile, exact același lucru ca antrenamentul: ceva foarte mic, repetat, fără rezultat vizibil imediat, făcut oricum.

De asta nu-mi place când sportul e vândut ca transformare în treizeci de zile.

Partea care contează nu e transformarea. E ce rămâne cu tine când transformarea se anulează.

Iar dacă acum te uiți la un corp pe care nu-l mai recunoști — după o naștere, după o boală, după niște ani în care nu ai avut timp de tine — nu îți propun să te apuci de un program.

Îți propun să te apuci de ceva mic. Foarte mic. Ridicol de mic. Și să nu-l negociezi zilnic.

Restul vine, dar nu în treizeci de zile.

Scrisori rare, scrise pe îndelete

O dată la două săptămâni îți scriu despre ce trăiesc și ce înțeleg. Fără sfaturi rapide, fără promisiuni.