Jurnal
6 septembrie 2026emoții5 minute de citit

Abandonul are mai multe forme decât credem

Abandonul are mai multe forme decât credem

# Abandonul nu se termină în copilărie

Mi-am pierdut ambii părinți până la vârsta de 7 ani.

Nu scriu asta ca să impresionez pe nimeni. O scriu pentru că e punctul din care am început să înțeleg un lucru care mi se pare, astăzi, mult mai important decât povestea mea.

Am trăit în două familii de plasament.

Am avut norocul ca vecinii bunicii mele să-și dorească să ne devină părinți de plasament. Am ajuns într-o casă cu două camere, în care împărțeam spațiul șase copii și doi adulți. Nu aveam mult spațiu, dar am avut oameni care ne-au primit în viața lor și care au făcut loc pentru noi.

Am rămas acolo aproximativ patru ani. Am avut multe de câștigat și de învățat în perioada aceea și le sunt profund recunoscătoare pentru că ne-au oferit un loc în care să creștem.

A doua familie a fost, pentru mine, o binecuvântare.

Eram în clasa a IX-a, la Liceul de Arte Plastice. Eram la o vârstă la care începeam să mă descopăr, să-mi pun întrebări despre cine sunt și cine vreau să devin. Oamenii aceștia m-au susținut, m-au învățat și mi-au oferit spațiul în care să evoluez.

Le sunt recunoscătoare și lor. Pentru sprijin, pentru ceea ce mi-au oferit și pentru rolul pe care l-au avut într-o perioadă importantă din viața mea.

Privind în urmă, îmi dau seama că am avut parte de oameni care au ales să mă primească în familiile lor, chiar dacă nu aveau nicio obligație să o facă. Nu vreau ca povestea abandonului meu să șteargă și această parte a poveștii. Am pierdut oameni importanți, dar am întâlnit și oameni care mi-au oferit grijă, sprijin și apartenență.

Am învățat de mic copil cum e să te apropii de oameni străini. Cum e să te adaptezi. Cum e să cauți un loc al tău.

Un copil care învață asta devine foarte bun la ceva. Devine bun la citit camere. Îți dai seama din trei secunde dacă ești binevenită. Înveți să fii ușoară, comodă, plăcută. Înveți să nu ceri.

E o competență reală. Și te costă ani să înțelegi că nu e caracterul tău.

Mult mai târziu am început să observ altceva.

Abandonul nu se termină în copilărie. Își schimbă doar forma.

În relații. Nu doar cel care pleacă. Și cel care rămâne, dar nu mai e prezent. Omul care e în aceeași casă cu tine și cu care nu mai vorbești de luni de zile despre nimic care contează.

În prietenii. Prietenia care nu se termină cu o ceartă, ci se subțiază. Nu te-a părăsit nimeni. Doar că, la un moment dat, nu mai suni tu și nu mai sună nici ea.

La job. Să fii omul de bază ani la rând și apoi să nu mai fii consultată. Nimeni nu ți-a spus nimic. Pur și simplu deciziile încep să se ia fără tine.

Și în relația cu tine. Asta e cea pe care am descoperit-o ultima. Să te lași pe tine la urmă, ani la rând. Să nu te asculți. Să amâni tot ce ai nevoie tu, pentru că altcineva are nevoie mai tare. Să te părăsești zilnic, cu argumente foarte bune.

Ce am observat, și nu spun că e valabil pentru toată lumea

Oamenii care au cunoscut abandonul devreme fac de obicei unul din două lucruri. Ori se agață — și rămân în locuri și lângă oameni mult după ce ar fi trebuit să plece. Ori pleacă primii — și își spun că e independență.

Amândouă pot fi aceeași frică, îmbrăcată diferit.

Pentru mine, momentul în care am început să înțeleg abandonul într-un alt fel a venit când am privit la propria mea căutare a unui partener.

Am realizat că, în cursa aceea de a găsi pe cineva cu care să împart viața, mă pierdusem pe mine. Eram atât de concentrată să găsesc un om alături de care să construiesc ceva, încât nu mă oprisem niciodată cu adevărat să mă întreb ce voiam eu.

Nu mă întrebam dacă omul de lângă mine era potrivit pentru mine. Dacă relația mă făcea fericită. Dacă mă simțeam văzută, ascultată, liberă să fiu eu însămi.

Întrebarea era mai degrabă dacă eu eram suficientă. Dacă puteam face lucrurile să funcționeze. Dacă puteam fi persoana de care celălalt avea nevoie.

Căutam să construiesc o relație, dar uitasem că și eu trebuia să mă simt bine în ea.

Și poate că aici se ascunde una dintre formele cele mai subtile ale abandonului: să fii atât de preocupată să nu te părăsească altcineva, încât să nu observi că tu ești cea care se îndepărtează de sine.

Dar există o întrebare care mie mi-a folosit:

Ce fac eu, acum, ca să nu fiu părăsită?

Nu ce mi s-a întâmplat. Ce fac eu. Ce tac. Ce accept. Ce nu cer. Ce nu spun. La ce renunț înainte să fie nevoie.

Pentru că multe dintre lucrurile pe care le numim generozitate, sau răbdare, sau caracter, sunt de fapt o taxă pe care o plătim ca să nu rămânem singuri.

Și ironia e că, plătind-o ani la rând, ajungem exact acolo.

Scrisori rare, scrise pe îndelete

O dată la două săptămâni îți scriu despre ce trăiesc și ce înțeleg. Fără sfaturi rapide, fără promisiuni.